Clauzele de răspundere nelimitată în contractele de transport contravin Convenției CMR și Codului Civil. Răspunderea transportatorului este limitată legal la 8,33 DST/kg.
În tot mai multe contracte de transport rutier apar formulări prin care transportatorilor li se impune o așa-numită „răspundere nelimitată”. Dincolo de presiunea contractuală pe care o creează aceste clauze, ele intră în conflict direct cu cadrul juridic care reglementează transportul de mărfuri.
Dreptul transporturilor stabilește clar că răspunderea transportatorului este limitată valoric prin lege. Codul civil prevede explicit că despăgubirea nu poate depăși cuantumul stabilit de legislația specială aplicabilă domeniului. În cazul transportului rutier internațional, această limită este stabilită prin Convenția CMR.
Potrivit convenției, despăgubirea pentru pierderea sau deteriorarea mărfii nu poate depăși 8,33 DST (Drepturi Speciale de Tragere) pentru fiecare kilogram de marfă lipsă sau deteriorată.
Mai mult, articolul 41 din Convenția CMR precizează că orice clauză contractuală care derogă de la aceste prevederi în detrimentul transportatorului este nulă. Cu alte cuvinte, introducerea unei răspunderi nelimitate într-un contract de transport nu produce efecte juridice, indiferent de formularea utilizată.
De ce apar tot mai des clauzele de răspundere nelimitată
Apariția tot mai frecventă a acestor clauze este legată și de creșterea fenomenului furturilor de marfă în transportul rutier. În încercarea de a se proteja, unii beneficiari încearcă să transfere integral acest risc asupra transportatorilor.
Problema este că o astfel de abordare nu reprezintă nici o soluție juridică validă, nici una funcțională din punct de vedere economic. Transportatorul nu poate deveni asigurătorul valorii mărfii. Sistemul juridic al transporturilor separă în mod deliberat două tipuri de risc.
Transportatorul răspunde pentru transportul fizic al bunurilor, în limitele stabilite de lege. În schimb, riscul legat de valoarea economică a mărfii aparține proprietarului bunurilor. În practică, acesta este gestionat prin instrumente specifice, în special prin asigurarea cargo și prin măsuri de securitate logistică.
Limitarea răspunderii transportatorului reflectă logica economică a transporturilor
Limitarea răspunderii transportatorului nu reprezintă o favoare acordată industriei de transport, ci rezultatul unei logici economice simple. Transportatorii își generează veniturile din kilometrii parcurși și din volumul sau greutatea mărfurilor transportate, nu din valoarea economică a bunurilor aflate în camion.
În schimb, proprietarii mărfurilor își obțin veniturile tocmai din valoarea acelor bunuri. Din această corespondență rezultă și distribuția naturală a riscurilor în lanțul logistic.
Transportatorul răspunde pentru manipularea și deplasarea fizică a mărfii, raportată la greutate, în timp ce riscul valorii bunurilor este gestionat de proprietar prin instrumente de asigurare.
În acest context, proliferarea clauzelor de răspundere nelimitată nu modifică regimul juridic al transportului și nici nu oferă o soluție reală pentru problema furturilor de marfă. În multe situații, ele reflectă mai degrabă o înțelegere incompletă a mecanismelor legale și economice care guvernează transportul rutier de mărfuri.
