Dinu Romano, colecționarul de camioane ZIL și GAZ
Pasionat de camioane vechi, Dinu Romano şi este cel mai mare colecţionar de camioane ZIL şi GAZ din România.
De nişte ani buni de zile muncesc în minunatul univers al vehiculelor comerciale, grele sau ușoare, autopropulsate sau tractate. În acest răstimp, am avut contact cu sute de oameni şi am întâlnit, cred, cam toate tipurile de şoferi şi patroni, frumoşi sau urâţi, deştepţi sau proşti, oameni sau neoameni.
În unele familii am găsit chiar tradiţia de camionagiu. Dar absolut nicăieri nu am găsit un camion vechi dar bine păstrat care să aparţină vreunei companii de transport şi care să amintească de începuturile proprietarului său.
Aproape oricare, mic sau mare patron de azi, a început cu un singur camion; Roman sau Scania, Mercedes-Benz sau DAF, toate au fost trimise fie la fier vechi, fie au fost vândute pe 2000 de dolari pentru Africa. Din acest punct de vedere, nu-l respect pe niciunul dintre patronii cunoscuţi.
După cum știți, zilele acestea se desfăşoară expoziţia IAA, două hale fiind pline de camioane mai vechi de 1970, restaurate impecabil, de la capete-tractor până la vidanje (!). Asta însemnă cultură, tradiţie şi meserie, ceea ce noi nu avem, deloc sau aproape deloc.
Am descoperit un domn care chiar iubeşte camioanele vechi. Se numeşte Dinu Romano şi este cel mai mare colecţionar de camioane ZIL şi GAZ din România. Le colecţionează, le restaurează şi le scoate la plimbare din când în când.
VEZI ȘI: Vision Van, vehiculul electric care va revoluționa livrările expres
La fel ca alţi câţiva pasionaţi de camioane de pe aici, nici el nu are vreo legătură cu transporturile, ci doar pasiune. Spre deosebire de colecţionarii de maşini mici, cei de camioane pierd bani cu pasiunea lor, banii investiţi nu se mai întorc niciodată.
În tinereţe, a fost ucenic mecanic şi învăţa pe Steagu Roşu, Csepel, Praga, Skoda, Maz ori alte rusoaice. A rămas cu această dragoste şi odată ajuns la pensie, când s-a ivit ocazia, a început să refacă vechi camioane militare.
Cine crede că a restaura un vehicul este la fel greu sau de uşor indiferent de natura sa, ar trebui să-şi aducă aminte că o simplă roată de camion cântăreşte 100 kg. Aş fi curios să aflu, câţi dintre actualii şoferi de camion, înlocuiesc o roată cu voie bună şi fără miliarde de înjurături şi lamentări.
Sunt obligatorii tot soiul de cursuri de perfecţionare a şoferilor şi au loc tot felul de simpozioane dansante pentru patronii de flote, fără ca viaţa unora sau altora să se îmbunătăţească. Pe când, o simplă vizită în garajul cu ZIL şi Molotov i-ar face pe toţi aceştia să-şi dea seama că mai sunt şi alte lucruri care contează pe lume.
L-am întrebat pe domnul Romano, în garajul său, unde sunt toate camioanele şi autobuzele vechi din România. Cel mai bun exemplu, l-am primit chiar dintr-o poveste de familie. Tatăl său era proprietarul-şofer al unui Bussing NAG (strămoşul lui MAN – pentru cine este interesat), care a cărat mărfuri până în anul 1949.
“Într-o bună zi, comuniştii dau o lege prin care toţi proprietarii de autocamioane aveau obligaţia să obţină un document din care să reiasă că au predat şi distrus respectivele camioane, la fier vechi. Fără alte explicaţii, ori negocieri”, își amintește Dinu Romano.
În mai puţin de o lună, şi doar pe motive politice, a fost distrus întregul parc de vehicule comerciale particulare – mai ceva ca în timpul războiului. Asta îmi aminteşte vag despre frenezia RABLA.
Stilul arbitrar şi absurd de înnoire a continuat şi în anii comunismului. De multe ori, autobazele de stat nu primeau vehicule noi până când nu le casau pe cele vechi, indiferent dacă erau funcţionale sau nu. Aceia dintre noi care au apucat vremurile respective pot să confirme această politică de “partid şi stat”.
Ne-am reeducat treptat să nu mai respectăm nimic din ceea ce a reprezentat, ceva, cândva, în trecut. Aici vorbim despre camioane, dar dacă ne uităm în jurul nostru şi dacă avem curaj, recunoaştem că exact la fel procedăm în continuare cu tot ce reprezintă tradiţie şi istorie.
