Câteodată mă plictisesc doar să citesc articole despre legi, camioane, legi, camioane, iar legi…
Așa că, mi-am propus să scriu despre partea socială, mai exact, despre socializarea de care au parte majoritatea șoferilor profesioniști, bărbați și femei, în perioada detașării sau, mă rog, în timpul unei curse mai lungi ori mai scurte.
Începem cu celebrul exemplu, repausul săptămânal normal de 45 de ore. Se adună prin parcări șoferi de toate națiile, dar cei mai mulți sunt ca de obicei “comunitarii” români, polonezi, slovaci, lituanieni etc.
După verificarea “terenului” încep să se formeze “bisericuțele”. De obicei, orice bisericuță d-asta are și un lider format ad-hoc, evident, cel mai gălăgios și bun la povești de parcare.
După eliberarea de majoritatea hainelor, rămân în general doar o pereche de bermude, nu în toate cazurile, se pregătește ceva de mâncare, se pune o muzică d-aia celebră, de genul Vivaldi, Rieu, Salam, Cârnați, respectiv alte mezeluri, și încep poveștile.
Fraților până la momentul 0 de începere al acestora, jur că îl preferam pe Salam, dar asta este, strâng din dinți și ascult…
Toată secta formată pe moment începe să povestească despre abuzuri, despre răutatea autorităților, despre ce proști sunt vesticii astia, că ar fi morți fără noi (românii).
Ce să mai, textele clasice ale românului născut erou.
După terminarea a câteva beri se trece la nivelul următor, “studierea potențialului din parcare”.
Gașca de piei arse de soare începe să analizeze fiecare doamna și domnișoara ce trece prin parcare, ce vinde la peco, mă rog, tot potențialul vestic feminin în mișcare, explicând celorlați coleguți ce le-ar face ei dacă le-ar intra în grații vreodată.
VEZI ȘI: În gama de 7 tone, Iveco Daily 70-180 face legea
Aici vreau să subliniez un lucru. Cele “bune” și frumoase sunt catalogate drept românce întodeauna, chiar dacă nu știm exact “sursa” fetei respective, așadar fetelor, încă vă consideram cele mai tari pe voi, româncele noastre.
După ce trece și momentul eliberării plozilor printre dinți și înseminarea cu privirea a fetelor în tranzit prin parcare se trece la momente intime, la povești de acasă.
Aici e un moment greu, fiecare ascultă cu privirea în pământ povestea celuilalt, mă rog, mai emoționant ca “Pe aeroportul din Palermo a lui Salam”.
Și, în această parte emoționantă a zilei am remarcat o chestie. Dacă poveștile ar fi 1% adevărate, atunci nu suntem pierduți definitiv ca nație.
Mă refer la faptul că majoritatea investesc financiar în copiii lor, și auzi tot felul de povești despre copiii olimpici, despre copiii la facultate de stat fără taxă, despre sportivi în plină creștere, mă rog, nu o să fiu ironic pe tema asta, chiar felicit părinții care au puterea să investească în copiii lor, chiar mă bucur când aud texte de acest gen, care sper că sunt adevarăte.
Momentul culminant este când apare vreun echipaj prin parcare în tranzit, de obicei se face liniște, dar printre dinți fiecare le “doresc” de bine, nu pot reda aici textual exact cum.
Mă rog, la un moment parcă la comandă toata lumea intră în cabine, pe ferestre începi să vezi lumini de laptop-uri, televizoare, mă rog, fiecare implicat într-o discuție online cu familia sau în contact cu ultimul film a lui Van Damme, unde ăsta îi bate pe toți de două ori și iese învingător din orice situație, dar refuză fata la final, că el e un domn, nu cuceritor ca șoferii de tir câteva ore mai devreme.
Urmează ziua a doua, un ibric mare de cafea este împărțit între secta formată cu o zi înainte, iar la acest eveniment important al zilei cel care ieri bause maxim două beri, se va văita că îi este rău de la atâta băutură, că ne-am cam întins la șpriț și bere, faze d-astea.
Se pregătește iar ceva pentru masa de pranz, de data asta e mai liniște, poveștile tind să fie pe sfârșite, de obicei ăla mai guraliv deja le povestise celorlalți despre cum, ca prin minune, a scăpat de bataia lui un întreg echipaj ISCTR. Cel mic și bețiv care s-a îmbatat la a doua bere, ne spune ce aventuri de macho a avut el și cât de cuceritor a fost pe la puf prin Germania, dar poveștile se cam termină.
După-amiaza aduce liniștea de obicei, majoritatea schimba numărul de telefon și se bagă la somn. La 10 seara se pleacă, excepție fiind Italiei, unde nu te poți apropia de cabină că sunt 44 grade și sună ăla mic și negru, ăla cu mască, ăla de era tacsu’ fleet board din dispecerat, că ai mers cu mașina neeconomic, de fapt trebuie pornită clima că mori înăuntru.
Există și climă de staționare, bine, noi, romanii, le vedem prin poze în reviste sau pe la colegii de la firme “bogate” din vest.
Ăștia în România au interzis la import camioane cu climă staționară, cica se gândesc patronii la noi, na, faci reumatism în timp, altă poveste de parcare.
Pe scurt cam ăsta este fenomenul de socializare în “vest parking”.
Dacă cineva își facea speranțe și gânduri că odată ajuns în branșa asta, intră în lumea celor celebrii și bogati, începeți textul cu citirea finalului, nu vă consumați să citiți tot.
Din mijlocul acțiunii, Ilie Matei, șofer “comunitar”. Over and Out!
